|
Marile zile ale creştinătăţii de la sfârşitul şi de la începutul anului cheamă toată omenirea să prăznuiască – să se veselească duhovniceşte – şi să guste din mireasma sărbătorilor pentru recunoaşterea marilor milostiviri dumnezeieşti. Încă odată suntem chemaţi în jurul Sfintelor Altare spre a primi duhul sărbătorilor şi a desluşi marile taine ce aduc atâta strălucire, bucurie, frumuseţe. Cine înţelege ce înseamnă îndumnezeire, ştie deja rostul Crăciunului, Anului nou – Tăierea împrejur după Trup a Domnului, al Bobotezei şi al tuturor realităţilor creştine. Dacă glasul Bisericii şi al colindătorilor n-a putut să trezească „gazdele”, iconostasul amintirii şi al celor trecute cu vremea copilăriei să ne readucă adevărata trăire.
Mulţi ştim că sărbătoarea începe din suflet şi apoi trece înafară şi în relaţiile noastre de fiecare zi. După zile de muncă încordată şi învechire în griji şi păcate, sărbătoarea oferă posibilitatea unei curăţiri şi înnoiri, prin reculegere, meditaţie, rugăciune, slujbe sfinte şi fapte bune; astfel ca tot ceea ce a degradat ceva în noi, să fie şters şi să redevenim limpezi şi puri. Pe drept cuvânt, că asemenea zile le putem numi praznice ale înnoirii noastre. Ale înnoirii oamenilor, naturii, vieţii. La Crăciun ne-am născut din nou, am redevenit copii. Am reprimit în noi bucuria şi acele emoţii pe care nu le-am avut de mult. De am fost singuri ne-am umplut casele, viaţa noastră plină cu tot felul de lucruri cu prezenţa unui copilaş, care s-a născut cam prim anii 748 de la zidirea Romei, în Bethleemul Iudeii, iar tainic se naşte în suflet, de câte ori găseşte acolo puţină dragoste şi puritate. Prin urmare, dacă am ştiut să surprindem momentul sfânt, acel timp al lui Dumnezeu care este cel mai bun, ne-am reînveşmântat în esenţa noastră primordială de lumină, am redevenit „lumina lumii şi sarea pământului”. Prin Naşterea Domnului Iisus Hristos, putem spune naşterea Adevărului, Înţelepciunii şi Iubirii Dumnezeieşti. Este ca un aluat care trebuie să dospească pentru ca întreaga omenire să ajungă aceste naşteri, renaşteri care fac să pricepem rosturile şi sensurile tuturor lucrurilor. E semnul maturizării noastre şi al acceptării darurilor cereşti. Cel ce este plinătatea bunătăţilor şi bogăţia darurilor nesfârşite S-a făcut sărac pentru noi, ca nouă celor săraci în iubire să ne îmbogăţească inimile cu iubirea Sa. Dumnezeu cel nevăzut ia faţă de om, pentru ca omul să nu-şi mai întoarcă faţa de la el şi să nu mai poată uita naşterea sa. Cu aceste puteri redobândite ca din sacul lui Moş Crăciun, de fapt din iubirea Părintelui Ceresc, ne îndreptăm ridicându-ne iarăşi spre Vistiernicul anilor şi al veşniciei să-i cerem milă şi binecuvântare pentru călătoria anului nou sosit. Atitudinea noastră sufletească pe care ne-o impune adevărata credinţă creştina faţă de primenire este de o specială înţelepciune. An nou – viaţă nouă! Viaţa noastră e asemenea unei cărţi cu mai multe sau mai puţine pagini. În parte scriem noi şi Dumnezeu. Important este conţinutul. Anul nou este un popas în care suntem chemaţi să cercetăm ce s-a înscris în filele trecute şi să chibzuim ce trebuie a scrie pentru ca numele noastre să fie înscrise în Cartea vieţii lui Dumnezeu. Vremea este în mâna lui Dumnezeu ca şi tot ceea ce se întâmplă. În anul care vine vom avea omeneşte şi bune şi rele. Acestea sunt desigur aprecierile noastre însă vigilenţa noastră creştină nu trebuie să piardă nici un moment învăţătura Sfintei Evanghelii despre slujitorii cei buni şi ascultători. La drept vorbind n-ar trebui ca toată viaţa noastră să fie „cât mai aproape de Domnul”? Înnoirea şi fericirea noastră stă în a face voia lui Dumnezeu. Până aici ne-a ajutat Dumnezeu! Lui să-i închinăm şi anul ce începe, iar El ne va ajuta, ne va spune şi ne va păzi cu al Său har ... Şi pentru ca Anul nou să vă fie înnoitor pe deplin nu putem să nu ne îndreptăm spre ceea ce reprezintă sfinţirea firii, a naturii înconjurătoare în care trăieşte omul şi din a cărui sân îşi trage seva pentru existenţa vieţii sale trupeşti. Şi astfel, ajungem la Bobotează. Faptele petrecute la Iordan, Botezul Domnului, Arătarea Sfintei Treimi, Sfinţirea Apelor, nu sunt doar amintiri ale unui trecut îndepărtat, ci minuni actuale, care se săvârşesc în Biserică din totdeauna, deci şi în prezent. De aici repetarea continuă în rugăciuni şi cântări a cuvântului „astăzi”. Cu ochii credinţei noi vedem la Bobotează cerurile deschise, auzim glasul Domnului peste ape, vedem trupeşte pe Duhul Sfânt, Îl adorăm pe Mielul lui Dumnezeu care spală în apă răutatea neascultării noastre şi ne deschide raiul. Iar pentru a spulbera orice urmă de îndoială, iată că Biserica ne pune în faţă minunea Aghezmei, a acestei ape binecuvântate de slujitorii sfinţiţi, apă care niciodată nu se strică ci îşi păstrează ani după ani puterea tămăduitoare şi sfinţitoare. Şi câte nu sfinţeşte Biserica prin slujitorii săi. Aghiazma este o dovadă a dreptei credinţe, un argument împotriva celor ce tăgăduiesc Biserica Ortodoxă şi uneori se leapădă. Cu noi este Adevărul, prin preoţia noastră se săvârşesc Tainele şi se împarte darul Duhului Sfânt. Să înţeleagă neamurile că „Dumnezeu este cu noi”, să audă ereticii şi să se întoarcă. Noi credincioşii botezaţi vom gusta din apa sfinţită pentru că ştim că suntem la Sânul Bisericii celei adevărate şi ne dorim înnoire, binecuvântare, sfinţire, lepădarea duhurilor necurate şi a gândurilor celor rele. Dar să nu uităm că ea este amărăciune pentru sufletele pline de ură, dezbinare,de fărădelegi. De la apa Botezului putem lua şi pildă. Ea odată ce s-a sfinţit, se păstrează, nu se mai strică. Odată ce noi ne-am botezat, să rămânem credincioşi toată viaţa. Şi nouă, prin Botez, ni s-a deschis cerul şi am primit un nume – numele de creştin. Faptele lui Iisus, L-au dovedit că este Fiul lui Dumnezeu; faptele noastre să ne arate că suntem adevăraţi creştini. Să ne străduim a auzi chemarea la schimbare pentru a pregăti calea Domnului. Nu calea intereselor subiective, economice, politice ci a Domnului şi Mântuitorului nostru. Pe El ni-l arată Sfântul Ioan Botezătorul. Lui întreaga fire se supune („Iordanul s-a întors înapoi”, Ps. 113,15). Să auzim glasul celui ce strigă duhul sărbătorii în pustia sufletească pentru înnoirea noastră. E tot ce vă doresc pentru ca viaţa întreagă să fie o sărbătoare. Pr. Constantin Lupu |
| 0 comentariu(rii) - 20:09 - 23. 07. 2008. |
|
În marile zile ale creştinătăţii de la sfârşitul şi de la începutul anului ceva ne face să fim încă odată copii dacă nu pe faţă, măcar în iconostasul amintirii, cu dulcile vremuri apuse ce se încarcă de aşteptare: pomul de Crăciun.
„O brad frumos, o brad frumos / Cu cetina tot verde ... copacul credincios / Ce frunza nu şi-o pierde.” E o prezenţă vie, împlinire prin noaptea sfântă, însufleţire prin veac spre cap de veac ce l-am „aşteptat atâţia ani” şi-l aşteptăm mereu. Pentru păstrătorii Sfintei Tradiţii, nu se concepe a trece Sfintele Sărbători, fără a fi trudit pe lângă celelalte, şi la această rostuire, a cărei importanţă tainică nu ştim câţi vor să o găsească. La cumpăna dintre ani, acesta să fie un nou musafir, noi obligaţii, întrebări şi răspunsuri pentru cei mici, o sensibilizare teatrală, decor? Subtilizare pentru lumea sfârşitului de veac, plină de dezorientări şi haos în care suntem ispitiţi la toate emancipările şi evadările din făgaşul credinţei şi vieţii noastre creştineşti? Oricum am fi tentaţi să o spunem, rămâne totuşi legătura simbolică cu Hristos. Chemaţi de această dorinţă firească pe care n-o putem smulge din sufletul nostru fără să aducem acolo suferinţă şi moarte, iată-ne şi pe noi lângă „Bradu-i mic, dar arătos/ Cu icoana lui Hristos/ Într-o creangă la răscruce/ Ca să pară pus pe Cruce” (Elena Farago – Într-o noapte de Crăciun). Iată-ne clătinând crenguţa dulce şi după ce ne-am inchinat/ Cânta-vom cântece de slavă, de dragoste şi de prinos/ Că pentru neamul nostru astăzi se naşte-ntr-adevăr Hristos”(Vasile Voiculescu – Florile dalbe). Luminile lui, stelele de pe cer ce pururea vorbesc de slava şi puterea lui Dumnezeu. În această lumină se citeşte în fiecare an pentru copiii noştri o pagină din cartea lui Dumnezeu, pagina Naşterii Domnului în încordarea ochiului iubind. Eu văd prin această lumină sufletul miliardelor de suflete, lumină din lumină, lumină lină înveşnicind Cuvântul şi încălzind căminul nostru din tăinuirea Sfintei Familii. Pentru aceasta, un pom de crăciun chiar după locul lui în calendarul vremii trebuie să însemne o stea călăuzitoare spre Domnul Iisus pe care trebuie să-L căutăm în smerenia ieslei din Bethleemul nostru, ca să-L găsim în slava şi gloria cerului. Dar Pomul de Crăciun nu înseamnă pentru noi numai lumină,ci în ramurile lui sunt darurile dragostei, darurile binecuvântării pe care ni le-au transmis strămoşii noştri: credinţa, nădejdea şi dragostea în Hristos. Dacă odinioară fructul unui pom a fost piatră de poticnire pentru omul care a cunoscut păcatul şi moartea, tot lemnul unui pom trebuia să fie altar de jertfă care să rodească fructul mântuirii. Ori dacă un pom de Crăciun nu poate fi conceput gol şi sterp, asta înseamnă că el a rodit simţămintele dragostei în inimile noastre prin aşteptarea „unui Moş bătrân de zile, ce tot mereu vine” şi-n faţa căruia nici vrăjmaşii n-au ce spune, că „Înveşmântaţi c-un văl de pace răzvrătire-nviforată ...” (Octavian Goga – Moş Crăciun). La picioarele lui trebuie să ne găsim ca odinioară păstorii şi îngerii. Cine ne aduce acest pom al înfrăţirii, al dragostei? Nu copiii-îngeri lui Dumnezeu pe pământ? „Străinilor, la noi acum/ Copiii stele duc pe umăr/ ...cu ochii umezi de lumini/ Cântând ne spun dulcea minune”. (N. Caranica – Crăciunul meu) Socotesc că cel mai sfânt omagiu pe care-l putem pregăti lui Hristos în fiecare an e să-l aducem acest pom al luminii şi al dragostei, aprinzând lumânărele pe la „geamul îngheţat al credinţei mele”, „la căsuţa unde-i neaua până-n tindă” la casa cerească unde-i har şi îmbrăţişare fără a se tulbura inima cu nici un fel de pildă necreştinească. Şi un dar îngăduţi-mi azi: Iubirea care să ne înfrăţească pe toţi! Preot Constantin Lupu "Credinţa Neamului" |
| 0 comentariu(rii) - 20:09 - 23. 07. 2008. |
| © 2008 SilverDesign |