Articole ale parintelui Constantin Lupu-Marinei

Index | Cautare | Administrare

 

 

SĂ CREŞTEM SPRE DESĂVÂRŞIRE
Se spune, că un înţelept a văzut mai multe femei în faţa unei case plângând şi tânguindu-se amarnic. Întrebate de pricina lacrimilor, ele răspunseră: în această casă tocmai şi-a dat sufletul o tânără mamă. Şi acum copilaşul ei, stă şi se joaca cu nevinovăţie lângă ea, aşa cum obişnuiesc să se joace copii fără să ştie în ce joc tragic este. Exista oare, - agăugară ele – ceva mai trist şi mai cutremurător la această privelişte?
Fireşte – veniţi cu mine unde vă voi duce eu.
Şi le duse la altă casă. Şi aici zăcea fără suflare o tânără mamă. Lângă ea stătea o servitoare, ţinând în braţe copilul nou-născut al celei răposate. Mama aceasta este mai de plâns – grăi înţeleptul, decât aceea pe care am părăsit-o. Amândouă sunt tinere şi au lăsat câte un copil, numai că al celei dintâi îşi cunoaşte cel puţin mama, chipul ei familiar, duioşia ei, dragostea ei. Atât numai că nu cunoaşte înţelesul morţii şi nu ştie că moartea înseamnă depărtarea de ea. Însă când va fi mai mare va căpăta şi acest înţeles, va afla ce a pierdut cu moartea ei. Îşi va aduce aminte de ea, va păstra în inimă o amintire plină de credinţă, va merge la mormântul ei şi va lăcrima aşa cum nu a ştiut să o facă când era mic.
Dar copilul celei de a doua, va fi crescut de o străină şi pe mama care a plătit cu viaţa, nu o va cunoaşte. Ba, după obiceiul copiilor va avea în această străină pe mama sa şi nu va cunoaşte adevărata iubire şi adevăratul devotament matern.
Amintesc acestea pentru că mai mulţi din fiii neamului nostru după toate cele întâmplate tuturor par să nu ştie ce joc primejdios duc ei cu Sfânta Biserică, care aşa cum spune marele Eminescu „este mama noastră a tuturor”. De aceea, se aseamănă de multe ori, sau purtăm chipul doi copii.
Unii, care au fost crescuţi o perioadă de mama lor (şi mă refer la cei mai vârstnici)ce au fost călăuziţi în spiritul şi voinţa ei, au trăit după cele rânduite. Atunci când nu urmează învăţăturile şi preceptele ei, când se pun de-a curmezişul şi râd,ironizează, se aseamănă acelui copil ce face tot felul de ghiduşii pe patul de moarte fără să bănuiască că în curând îi va pierde prezenţa.
Fireşte aceasta este un joc trist, dar totuşi departe de a fi cel mai trist căci ei îşi cunosc cel puţin mama şi mai ştiu de existenţa ei; îşi mai amintesc de ea din când în când; la sărbătorile mari, la momente deosebite din viaţă, fie botez, cununie dar mai ales în ceasuri de nevoinţe şi primejdie şi de ce n-am spune-o la bătrâneţe...În miopia şi uşurinţa unora nu vor nici o clipă să recunoască ce-i aşteaptă, despărţirea veşnică de mama lor.
Mai rău stau lucrurile cu ceilalţi. Şi aici trebuie să facem referinţă la o lume mult mai tânără ce nu-şi cunoaşte " mama" . După obicei, o recunosc pe străină după ale căror moravuri şi forme sunt educaţi. Ei, nu-i vor plânge moartea la despărţire şi nu-i vor cinsti memoria pentru că n-au avut prilejul să o cunoască vreodată,nu i-au ascultat graiul.
Ce se va întâmpla şi ce se petrece aşadar? Generaţia mai veche s-a bucurat de o educaţie religioasă cât de cât, fie în familie, fie în şcoală. Dar tinerii noştri câţi au putut să primească aceleaşi bucurii? Mulţi nu cunosc istoria,viaţa, strădania şi idealurile sale şi în consecinţă nu simt dragoste pentru ea, stau în faţa ei ca străinii. Orele de religie,ore de informare. Cum să-i păstreze credinţă, devotament? Şi mai mult, gura limbută a unora până astăzi după atâtea decenii de forţare la necredinţă în numele libertăţii, se pronunţă cu neruşinare pentru soarta fiilor poporului nostru.
Nu există primejdia ca pentru poporul român născut creştin-ortodox, ca într-o bună zi ei să-şi schimbe această mamă cu alta şi este oare neîntemeiată această primejdie?
Cine priveşte în jur pentru a vedea noile tendinţe, noile ispitiri ale timpului, va admite ce spun. Şi dacă o spunem n-o facem în numele nostru ci în numele Aceluia care „S-a dat pe Sine pentru ea... pentru ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efes. 5,25). „Iar de nu va asculta de ea, să-ţi fie ţie ca un păgân şi ca un vameş” (Mt. 18,17).
Fie dar, ca toţii care acum sunt chemaţi să îndrume destinele fiilor să lupte ca mama să nu fie răpită de la copii, să se pregătească să o cunoască, să o preţuiască, să o iubescă, şi să-i rămână credincioşi. Când vor afla cine-i, nu o vor mai privi întunecat, cu reticenţe. După atâta timp este sperioasă ca o femeie de durerile naşterii. Dar mai bine aşa decât în casa unei femei sterpe, în care nu domneşte frica, nici bucuria, nici speranţa. Chemăm la rugă pentru această renaştere. O chezăşie pentru aceasta o constituie vremea şi ea este străduinţa de a gândi, a pricepe, a căuta să înţelegi cu duhul . Zădărnicia, tânguielile cu cerinţele exagerate ale momentului trecător când va pătrunde în conştiinţă va întreba: sunt eu fiul Bisericii lui Hristos?
Şi răspunsul la aceasta întrebare nu ţi-l vei lua de la catedre şi din scrierile necreştinilor, nu din scrierile reformatorilor vremii nu din scrierile înţelepţilor care îşi aleg punctul lor de vedere, ci din laptele care ne face să creştem spre desăvârşire.
Arătaţi dar, dovada dragostei voastre ca şi a laudei noastre pentru voi.
0 comentariu(rii) - 20:09 - 23. 07. 2008.


Praznicele înnoirii noastre
Marile zile ale creştinătăţii de la sfârşitul şi de la începutul anului cheamă toată omenirea să prăznuiască – să se veselească duhovniceşte – şi să guste din mireasma sărbătorilor pentru recunoaşterea marilor milostiviri dumnezeieşti. Încă odată suntem chemaţi în jurul Sfintelor Altare spre a primi duhul sărbătorilor şi a desluşi marile taine ce aduc atâta strălucire, bucurie, frumuseţe. Cine înţelege ce înseamnă îndumnezeire, ştie deja rostul Crăciunului, Anului nou – Tăierea împrejur după Trup a Domnului, al Bobotezei şi al tuturor realităţilor creştine. Dacă glasul Bisericii şi al colindătorilor n-a putut să trezească „gazdele”, iconostasul amintirii şi al celor trecute cu vremea copilăriei să ne readucă adevărata trăire.
Mulţi ştim că sărbătoarea începe din suflet şi apoi trece înafară şi în relaţiile noastre de fiecare zi. După zile de muncă încordată şi învechire în griji şi păcate, sărbătoarea oferă posibilitatea unei curăţiri şi înnoiri, prin reculegere, meditaţie, rugăciune, slujbe sfinte şi fapte bune; astfel ca tot ceea ce a degradat ceva în noi, să fie şters şi să redevenim limpezi şi puri. Pe drept cuvânt, că asemenea zile le putem numi praznice ale înnoirii noastre. Ale înnoirii oamenilor, naturii, vieţii.
La Crăciun ne-am născut din nou, am redevenit copii. Am reprimit în noi bucuria şi acele emoţii pe care nu le-am avut de mult. De am fost singuri ne-am umplut casele, viaţa noastră plină cu tot felul de lucruri cu prezenţa unui copilaş, care s-a născut cam prim anii 748 de la zidirea Romei, în Bethleemul Iudeii, iar tainic se naşte în suflet, de câte ori găseşte acolo puţină dragoste şi puritate. Prin urmare, dacă am ştiut să surprindem momentul sfânt, acel timp al lui Dumnezeu care este cel mai bun, ne-am reînveşmântat în esenţa noastră primordială de lumină, am redevenit „lumina lumii şi sarea pământului”.
Prin Naşterea Domnului Iisus Hristos, putem spune naşterea Adevărului, Înţelepciunii şi Iubirii Dumnezeieşti. Este ca un aluat care trebuie să dospească pentru ca întreaga omenire să ajungă aceste naşteri, renaşteri care fac să pricepem rosturile şi sensurile tuturor lucrurilor. E semnul maturizării noastre şi al acceptării darurilor cereşti. Cel ce este plinătatea bunătăţilor şi bogăţia darurilor nesfârşite S-a făcut sărac pentru noi, ca nouă celor săraci în iubire să ne îmbogăţească inimile cu iubirea Sa. Dumnezeu cel nevăzut ia faţă de om, pentru ca omul să nu-şi mai întoarcă faţa de la el şi să nu mai poată uita naşterea sa.
Cu aceste puteri redobândite ca din sacul lui Moş Crăciun, de fapt din iubirea Părintelui Ceresc, ne îndreptăm ridicându-ne iarăşi spre Vistiernicul anilor şi al veşniciei să-i cerem milă şi binecuvântare pentru călătoria anului nou sosit. Atitudinea noastră sufletească pe care ne-o impune adevărata credinţă creştina faţă de primenire este de o specială înţelepciune.
An nou – viaţă nouă! Viaţa noastră e asemenea unei cărţi cu mai multe sau mai puţine pagini. În parte scriem noi şi Dumnezeu. Important este conţinutul. Anul nou este un popas în care suntem chemaţi să cercetăm ce s-a înscris în filele trecute şi să chibzuim ce trebuie a scrie pentru ca numele noastre să fie înscrise în Cartea vieţii lui Dumnezeu.
Vremea este în mâna lui Dumnezeu ca şi tot ceea ce se întâmplă. În anul care vine vom avea omeneşte şi bune şi rele. Acestea sunt desigur aprecierile noastre însă vigilenţa noastră creştină nu trebuie să piardă nici un moment învăţătura Sfintei Evanghelii despre slujitorii cei buni şi ascultători.
La drept vorbind n-ar trebui ca toată viaţa noastră să fie „cât mai aproape de Domnul”? Înnoirea şi fericirea noastră stă în a face voia lui Dumnezeu.
Până aici ne-a ajutat Dumnezeu! Lui să-i închinăm şi anul ce începe, iar El ne va ajuta, ne va spune şi ne va păzi cu al Său har ...
Şi pentru ca Anul nou să vă fie înnoitor pe deplin nu putem să nu ne îndreptăm spre ceea ce reprezintă sfinţirea firii, a naturii înconjurătoare în care trăieşte omul şi din a cărui sân îşi trage seva pentru existenţa vieţii sale trupeşti. Şi astfel, ajungem la Bobotează.
Faptele petrecute la Iordan, Botezul Domnului, Arătarea Sfintei Treimi, Sfinţirea Apelor, nu sunt doar amintiri ale unui trecut îndepărtat, ci minuni actuale, care se săvârşesc în Biserică din totdeauna, deci şi în prezent. De aici repetarea continuă în rugăciuni şi cântări a cuvântului „astăzi”.
Cu ochii credinţei noi vedem la Bobotează cerurile deschise, auzim glasul Domnului peste ape, vedem trupeşte pe Duhul Sfânt, Îl adorăm pe Mielul lui Dumnezeu care spală în apă răutatea neascultării noastre şi ne deschide raiul.
Iar pentru a spulbera orice urmă de îndoială, iată că Biserica ne pune în faţă minunea Aghezmei, a acestei ape binecuvântate de slujitorii sfinţiţi, apă care niciodată nu se strică ci îşi păstrează ani după ani puterea tămăduitoare şi sfinţitoare. Şi câte nu sfinţeşte Biserica prin slujitorii săi.
Aghiazma este o dovadă a dreptei credinţe, un argument împotriva celor ce tăgăduiesc Biserica Ortodoxă şi uneori se leapădă. Cu noi este Adevărul, prin preoţia noastră se săvârşesc Tainele şi se împarte darul Duhului Sfânt.
Să înţeleagă neamurile că „Dumnezeu este cu noi”, să audă ereticii şi să se întoarcă. Noi credincioşii botezaţi vom gusta din apa sfinţită pentru că ştim că suntem la Sânul Bisericii celei adevărate şi ne dorim înnoire, binecuvântare, sfinţire, lepădarea duhurilor necurate şi a gândurilor celor rele.
Dar să nu uităm că ea este amărăciune pentru sufletele pline de ură, dezbinare,de fărădelegi. De la apa Botezului putem lua şi pildă. Ea odată ce s-a sfinţit, se păstrează, nu se mai strică. Odată ce noi ne-am botezat, să rămânem credincioşi toată viaţa. Şi nouă, prin Botez, ni s-a deschis cerul şi am primit un nume – numele de creştin.
Faptele lui Iisus, L-au dovedit că este Fiul lui Dumnezeu; faptele noastre să ne arate că suntem adevăraţi creştini. Să ne străduim a auzi chemarea la schimbare pentru a pregăti calea Domnului. Nu calea intereselor subiective, economice, politice ci a Domnului şi Mântuitorului nostru. Pe El ni-l arată Sfântul Ioan Botezătorul. Lui întreaga fire se supune („Iordanul s-a întors înapoi”, Ps. 113,15). Să auzim glasul celui ce strigă duhul sărbătorii în pustia sufletească pentru înnoirea noastră. E tot ce vă doresc pentru ca viaţa întreagă să fie o sărbătoare.

Pr. Constantin Lupu

0 comentariu(rii) - 20:09 - 23. 07. 2008.


Pagini: 1 2



© 2008 SilverDesign